10 martie 2010

Dumnezeu, ştiinţă, dualism

Am primit prin e-mail nu demult un text despre "Dumnezeu vs. ştiinţă". Nu intenționam să-l trimit mai departe mai ales că se termina cu "Dacă ai citit pană aici și zâmbești când ai terminat, trimite mai departe prietenilor si familiei."

L-am citit şi la prima vedere mie povestea mi s-a părut ca fiind un sofism. Mai ales că și credința și lipsa ei reprezintă în fond tot un exemplu de dualitate.
Iar pe dualitate (0;1) se bazează lumea digitală căruia îi sunt dedicat.
Am cerut însă părerea despre istorisire unui prieten (Cristi I.)care are preocupări profesionale de filosofie. Comentariul lui este deosebit de interesant și îl reproduc mai jos, după textul primit inițial.

Las cititorului plăcerea de a le compara și eventual comenta.

Dumnezeu vs. știința

Într-o sala de clasa a unui colegiu, un profesor ține cursul de filozofie...
- Să vă explic care e conflictul intre știința și religie...
Profesorul ateu face o pauza si apoi ii cere unuia dintre noii săi studenți sa se ridice în picioare
- Ești creștin, nu-i așa, fiule?
- Da, dle, spune studentul
- Deci crezi în Dumnezeu?
- Cu siguranța
- Dumnezeu e bun?
- Desigur, Dumnezeu e bun.
- E Dumnezeu atotputernic? Poate El sa facă orice?
- Da
- Tu ești bun sau rău?
- Biblia spune ca sunt rău.
Profesorul zâmbește cunoscător. Aha! Biblia! Se gândește puțin. Uite o problema pt. tine.
- Sa zicem ca exista aici o persoana bolnavă și tu o poți vindeca. Poți face asta. Ai vrea sa îl ajuți? Ai încerca?
- Da, dle. As încerca.
- Deci ești bun.
- N-as spune asta.
- Dar de ce n-ai spune asta? Ai vrea sa ajuți o persoana bolnava daca ai putea. Majoritatea am vrea daca am putea. Dar Dumnezeu, nu...
Studentul nu răspunde, așa ca profesorul continua.
- El nu ajuta, nu-i așa? Fratele meu era creștin si a murit de cancer, chiar daca se ruga lui Isus sa-l vindece. Cum de Isus e bun? Poți răspunde la asta?
Studentul tace.
- Nu poți răspunde, nu-i așa? El ia o înghițitura de apa din paharul de pe catedra ca sa-i dea timp studentului sa se relaxeze.
- Hai sa o luam de la capăt, tinere. Dumnezeu e bun?
- Pai..., da, spune studentul
- Satana e bun?
Studentul nu ezita la aceasta întrebare
- "Nu"
- De unde vine Satana?
Studentul ezita.
- De la Dumnezeu.
- Corect. Dumnezeu l-a creat pe Satana, nu-i așa? Zi-mi, fiule, exista rău pe lume?
- Da, dle.
- Raul e peste tot, nu-i așa?Si Dumnezeu a creat totul pe lumea asta, corect?
- Da
- Deci cine a creat răul?
Profesorul a continuat.
- Daca Dumnezeu a creat totul, atunci El a creat si răul. Din moment ce răul exista si conform principiului ca ceea ce facem definește ceea ce suntem, atunci Dumnezeu e rău.
Din nou, studentul nu răspunde.
- Exista pe lume boli? Imoralitate? Ura? Urâțenie? Toate aceste lucruri groaznice, exista?
Studentul se foiește jenat.
- Da
- Deci cine le-a creat?
Studentul iarăși nu răspunde, așa ca profesorul repeta întrebarea.
- Cine le-a creat?
Niciun răspuns. Deodată, profesorul începe sa se plimbe in fata clasei. Studenții sunt uimiți. Spune-mi, continua el adresându-se altui student..
- Crezi in Isus Cristos, fiule?
Vocea studentului îl trădează si cedează nervos.
- Da, dle profesor, cred.
Bătrânul se oprește din mărşăluit.
- Știința spune ca ai 5 simțuri pe care le folosești pt. a identifica si observa lumea din jurul tău. L-ai văzut vreodată pe Isus?
- Nu, dle. Nu L-am văzut.
- Atunci spune-ne daca l-ai auzit vreodată pe Isus al tău?
- Nu, dle, nu l-am auzit.
- L-ai simțit vreodată pe Isus al tău, l-ai gustat sau l-ai mirosit? Ai avut vreodată o experiența senzoriala a lui Isus sau a lui Dumnezeu?
- Nu, dle, mă tem ca nu.
- Si totuși crezi in el?
- Da.
- Conform regulilor sale empirice, testabile, demonstrabile, știința spune ca Dumnezeul tău nu exista. Ce spui de asta, fiule?
- Nimic, răspunde studentul. Eu am doar credința mea.
- Da, credința, repeta profesorul. Asta e problema pe care știința o are cu Dumnezeu. Nu exista nici dovada, ci doar credința.
Studentul rămâne tăcut pt. o clipa, înainte de a pune si el o întrebare.
- Dle profesor, exista căldura?
- Da
- Si exista frig?
- Da, fiule, exista si frig.
- Nu, dle, nu exista.
Profesorul își întoarce fata către student, vizibil interesat. Clasa devine brusc foarte tăcuta. Studentul începe sa explice.
- Poate exista multa căldura, mai multa căldura, super-căldura, mega-căldura, căldura nelimitata, căldurica sau deloc căldura, dar nu avem nimic numit "frig". Putem ajunge pana la 458 de grade sub zero, ceea ce nu înseamnă căldura, dar nu putem merge mai departe. Nu exista frig - daca ar exista, am avea temperaturi mai scăzute decât minimul absolut de -458 de grade. Fiecare corp sau obiect e demn de studiat daca are sau transmite energie, si căldura e cea care face ca un corp sau material sa aibă sau sa transmită energie. Zero absolut (-458 F) înseamnă absenta totala a căldurii. Vedeți, dle, frigul e doar un cuvânt pe care îl folosim pentru a descrie absenta căldurii. Nu putem măsura frigul. Căldura poate fi măsurată în unități termice, deoarece căldura este energie. Frigul nu e opusul căldurii, dle, ci doar absenta ei.
Clasa e învăluita in tăcere. Undeva cade un stilou si suna ca o lovitura de ciocan.
- Dar întunericul, profesore? Exista întunericul?
- Da, răspunde profesorul fără ezitare. Ce e noaptea daca nu întuneric?
- Din nou răspuns greșit, dle. Întunericul nu e ceva; este absenta a ceva. Poate exista lumina scăzuta, lumina normala, lumina strălucitoare, lumina intermitenta, dar daca nu exista lumina constanta atunci nu exista nimic, iar acest nimic se numește întuneric, nu-i așa? Acesta este sensul pe care îl atribuim acestui cuvânt. In realitate, întunericul nu exista. Daca ar exista, am putea face ca întunericul sa fie si mai întunecat, nu-i așa?
Profesorul începe sa-i zâmbească studentului din fata sa. Acesta va fi un semestru bun.
- Ce vrei sa demonstrezi, tinere?
- Da, dle profesor. Vreau sa spun ca premisele dvs. filosofice sunt greșite de la bun început si de aceea concluzia TREBUIE sa fie si ea greșita.
De data asta, profesorul nu-si poate ascunde surpriza.
- Greșite? Poți explica in ce fel?
- Lucrați cu premisa dualității, explica studentul... Susțineți ca exista viața si apoi ca exista moarte; un Dumnezeu bun si un Dumnezeu rău. Considerați conceptul de Dumnezeu drept ceva finit, ceva ce putem măsura. Dle, știința nu poate explica nici măcar ce este acela un Gand. Folosește electricitatea si magnetismul, dar NIMENI nu a văzut sau nu a interes pe deplin vreuna din acestea doua. Sa consideri ca moartea e opusul vieții înseamnă sa ignori ca moartea nu exista ca lucru substanțial. Moartea nu e opusul vieții, ci doar absenta ei. Acum spuneți-mi, dle profesor, le predați studenților teoria ca ei au evoluat din maimuța?
- Daca te referi la procesul evoluției naturale, tinere, da, evident ca da.
- Ați observat vreodată evoluția cu propriii ochi, dle?
Profesorul începe sa dea din cap, încă zâmbind, când îşi da seama încotro se îndreaptă argumentul. Un semestru foarte bun, intr-adevăr.
- Din moment ce nimeni nu a observat procesul evoluției in desfășurare si nimeni nu poate demonstra ca el are loc, dvs. Nu predați studenților ceea ce credeți, nu? Acum ce sunteți, om de știința sau predicator?
Clasa murmura. Studentul tace pana când emoția se mai stinge..
- Ca sa continuam demonstrația pe care o făceați adineauri celuilalt student, permiteți-mi sa va dau un exemplu, ca sa înțelegeți la ce mă refer. Studentul se uita in jurul sau, in clasa. E vreunul dintre voi care a văzut vreodată creierul profesorului? Clasa izbucnește in ras. E cineva care a auzit creierul profesorului, l-a simțit, l-a atins sau l-a mirosit? Nimeni nu pare sa fi făcut asta. Deci, conform regulilor empirice, stabile si conform protocolului demonstrabil, știința spune - cu tot respectul, dle - ca nu aveți creier. Daca știința spune ca nu aveți creier, cum sa avem încredere in cursurile dvs., dle?
Acum clasa e cufundata in tăcere. Profesorul se holbează la student, cu o fata impenetrabila. In fine, după un interval ce pare o veșnicie, bătrânul răspunde.
- Presupun ca va trebui sa crezi, pur si simplu....
- Deci, acceptați ca exista credința si, de fapt, credința exista împreuna cu viața, continua studentul. Acum, dle, exista răul?
Acum nesigur, profesorul răspunde:
- Sigur ca exista. Îl vedem zilnic. Raul se vede zilnic din lipsa de umanitate a omului fata de om. Se vede in nenumăratele crime si violente care se petrec peste tot in lume. Aceste manifestări nu sunt nimic altceva decât răul.
La asta, studentul a replicat:
- Raul nu exista, dle, sau cel puțin nu exista in sine. Raul e pur si simplu absenta lui Dumnezeu. E ca si întunericul si frigul, un cuvânt creat de om pentru a descrie absenta lui Dumnezeu. Nu Dumnezeu a creat răul. Raul este ceea ce se întâmpla când din inima omului lipsește dragostea lui Dumnezeu. Este ca frigul care apare când nu exista căldura sau ca întunericul care apare când nu exista lumina.
Profesorul s-a așezat.

PS: Studentul era Albert Einstein. Albert Einstein a scris o carte intitulata Dumnezeu vs. știința în 1921....


Comentariul lui Cristi I.

Nu sunt desigur un profesionist - cine s-ar putea considera specialist in teodicee, doar un trăitor in duh :) - , dar povestirea cred ca reia, intr-o forma puțin cam teatrala, câteva din argumentele standard pro si contra credinței in Dumnezeu, mai exact, intr-un Dumnezeu atotputernic si bun, deoarece un gnostic nu ar avea vreo problema cu imaginea "demiurgului rău".
E adevărat ca teologia creștina definește, cel puțin de la Sf. Maxim, răul ca absenta a binelui, nu ca un principiu ontologic plenar, ceea ce ar face obiectul ereziei maniheiste. In sens primar, răul este îngăduit ca o consecința inevitabila a Creației: e vorba de distanta lui Dumnezeu in raport cu ceea ce creează, distanta sau retragere fără de care totul s-ar "topi" intr-o prezenta divina mereu egala cu sine. Ceea ce lipsește însa din argumentația de mai sus, atribuita lui Einstein, este problema libertăţii, cheia doctrinei creştine a răului. Faptul ca omul e creat după chip si intru asemănare presupune "povara" libertăţii, darul cel mai de preț al omului, elementul divin din el, iar alegerile sale greșite, plecând de la păcatul originar, sunt cele care dezlănțuie in lume variatele manifestări ale răului.
In fine, din cate știu, explicația teologica a îngăduirii in lume a răului angajează necesitatea de a fi ispitiți, puși la încercare, pt. a putea sa ne "îmbunătăţim", pt. a putea progresa spiritual: cum spunea Mefisto, "sunt aceea parte a puterii, care vrând sa facă răul, face doar binele oricând", in sensul ca pune in mișcare economia mântuirii si servește planului divin. Iar suferința aparent nemeritata are o valoare purificatoare in concepție creștina: este crucea pe care trebuie sa o duci pt. a accede la Mântuire si Viața veșnica.
Acestea cred ca ar fi câteva explicații standard; cat privește pe Einstein, din cate știu, el era adeptul filosofiei spinoziste, care asuma o forma de panteism si solicita acceptarea eliberatoare a faptului ca tot ce se întâmpla se integrează intr-o ordine pe deplin necesara si confirma apartenenta noastră la Întreg, dar nu antrenează credința intr-un Dumnezeu personal.
Cam acestea ar fi comentariile mele, atâta cat mă pricep; in rest, s-ar putea face comentarii punctuale pe fiecare dintre argumentele pro si contra, care desigur ca au toate niște premise ascunse mai mult sau mai puțin discutabile, in timp ce unele sunt intr-adevăr circulare la o analiza atenta.





3 comentarii:

VasileBaltac spunea...

For the original text in English and some challenging commentaries, please vist http://frbobscorner.com/2008/05/29/god-versus-science/

ana spunea...

eu pricep foarte putin din lumea asta mare, dar pe cat posibil cred ca am inteles regulile de baza. argumentatia de mai sus uneste doua planuri ale existentei care sunt inclusive (cel "pamantean" in cel spiritual) dar care nu functioneaza deloc dupa aceleasi reguli, mai cu seama cele pamantene. din punctul meu de vedere, dintr-un singur motiv se intampla acest lucru: ne-am supra solicita creierasul nostru care in lipsa explicatiilor empirice ar da error. cert e ca mai exista o dimensiune (cel putin) in care existam, dar pe care o sufocam destul de mult prin activitatile cotidiene. totul ar putea avea explicatii, dar ar pierde din farmec. daca exista Dumnezeu? pe argumentatia de mai sus intre bine si lipsa binelui, apoi si binele acesta trebuie sa existe undeva, si fericirea, si empatia, si dragostea, si lacrimi, si suflet. ca pana la urma sunt si ingeri, si tentatii (dar acestea din urma sunt mai banale, pentru ca: 1. totul are valoarea pe care i-o dai tu; 2. "daca ai crede cat un bob de mazare ai putea muta muntii" - parca asa era) - asa ca tentatiile sunt cel putin controlabile. depinde de noi de in final. uite ca am comentat. cu drag, ana

Andrei Dorobantu spunea...

Am cautat cam peste tot, si pe net si in toate cartile pe care le am, inclusiv in "Subtle is the Lord", cea mai frumoasa si mai ampla analiza a vietii si operei lui Einstein, cea scrisa de Abraham Pais (el insusi un mare fizician) : NU EXISTA nici o carte "God vs Science" pe care s-o fi scris Einstein, nici in 1921, nici in alt an !!!

Povestea circula de ceva timp pe Internet la noi si de vreo doi ani in lume. E suficient de buna in sine, asa ca "inventarea" lui Einstein ca elevul cu care sta de vorba profesorul (student, in sensul nostru, nu prea putea sa fie in poveste pentru ca nu stiu sa fi participat vreodata la cursuri de filosofie) este o supralicitare oarecum inutila.

Pe de alta parte, Einstein are ziceri superbe in general si printre ele are cateva absolut speciale despre religie si credinta. Le gasiti in atachmentul in care am pus si versiunea in engleza a dialogului, care dateaza din 2008 (s-ar putea sa fie prima "aparitie"). Citatele vi le trimit asa cum probabil nu le-ati vazut pana acum, in germana, pentru marea lor frumusete in original. Mai adaug inca unul, formidabil: "I want to know God's thoughts; the rest are details".

Comentariile lui Cristi sunt atat de potrivite incat as fi caraghios sa mai adaug ceva. Tot ce imi permit totusi sa mai spun este ca IN NICI UN CAZ "elevul" nu ar fi raspuns "da" atunci cand este intrebat daca crede in Iisus Hristos!

Einstein chiar a fost un tip formidabil: mie mi-au trebuit peste 30 de ani sa accept acest lucru si sa-mi dau seama cat de extraordinara este fizica lui - cum spunea un coleg de laborator, chiar si atunci cand a gresit, a fost genial. Dar nu doar atat: lui i se potriveste vorba care spune ca "un yoghin care nu se ia in ras de cel putin doua ori pe zi nu este un yoghin adevarat". Se poate vedea asta din multe spuse de el despre el. A fost insa un credincios? Nu cred. Religios? Nici. Poate ca am putea spune ca a fost un mistic, un mistic, în sensul definiţiei termenului, adică un iniţiat al Misterelor, Mistere care aici sunt cele ale Naturii, cu majusculă. Iniţiat, în sensul că a fost unul dintre cei –nu foarte mulţi- profund conştienţi de existenţa unei realităţi ultime, accesibilă prin experienţă directă (în cazul său, celebrele “Gedanken Experimente”) sau/şi intuiţie. Într-un fel, Einstein este fizicianul care se potriveşte cel mai bine cu înţelesul iniţial al termenului, pentru că fizikoi a fost cuvântul cu care au fost numiţi primii filosofi.